AZI SIMT TOT!


Azi am recitit poeziile lui Theo, prietenul meu din Bucuresti..sunt atat de triste, dar atat de adevarate…si totusi am reusit sa vad totul dintr-o alta perspectiva. Ar trebui sa ii arat si lui ceea ce vad eu..ar trebui sa il invat sa vada prin ochii mei…suna ciudat, dar azi, pentru el, ochii mei sunt de imprumut…
THEO, ma enervezi! De ce nu vrei sa iti publici poeziile alea?De ce nu vrei sa publici paginile alea de jurnal, scrisorile alea? Azi am decis sa continui sa promovez lectura, sa te sustin pe tine, sa vorbesc despre talentul tau si al altora ca tine…azi vreau sa le arat tuturor ca inca exista oameni talentati, oameni care isi valorifica talentul cu adevarat, insa nu este cine sa ii vada..raman undeva in umbra, desi sunt niste oameni geniali... Ajuta-ma azi, sa fii cunoscut maine!
Cititorule, azi am sa imi “pierd” ziua citind tóate blogurile care au ceva de spus! Azi vreau sa te conving ca merita sa citesti ceea ce au tinerii de spus..azi vreau sa gasesc si sa iti arat ceva frumos.. azi mi-ar face placere sa stiu ca ai lecturat textul de pe blog-ul urmator: http://sentimente-rationale.blogspot.com/2009/06/epilog-intimidat.html ...
Azi vreau sa te stiu fericit… azi sper ca e mai mult decat un vis…
........ …….. …….. …….. ……..
Azi m-am indragostit a mia oara. Azi am revazut marea de aproape si am simtit ca am renascut. Azi am resimtit ca exista speranta. Azi am acceptat ca lumea mea este facuta numai din sperante. Azi am simtit ca pot sa scriu, desi nu sufar. Azi nu scriu spre a ma descarca de tot ce ma framanta. Azi ma simt mai aproape cu un pas fata de paradis. Azi simt mai mult decat ieri ca Dumnezeu ma iubeste. Azi simt ca zambetul meu nu mai e trist…

Azi simt tot!

Scrisoarea inocentei

Dragul meu Cristian,


Iarta-ma ca nu ti-am mai scris de mult timp,insa am fost foarte ocupata zilele acestea…
Scoala mi-a ocupat majoritatea timpului,insa seara de seara,gandul imi zbura la tine..mi-e foarte dor sa mai iesim in parc si sa povestim la umbra “Stejarului nostru”,sa ma iei in brate si sa imi spui povesti,cu printi si printese,iar personajele principale sa fim noi.
Mi-e tare dor sa ne soptim unul altuia vorbe de iubire,sa te sarut cu tandrete,iar tu sa imi spui poezii…imi amintesc seara aceea in care mi-ai recitat “Izvorul noptii” si mi-ai spus ca poezia mi se potriveste perfect.Mai tii minte?Banuiesc ca da,caci astfel de momente nu se uita niciodata…
Aseara,uitandu-ma la fotografii impreuna cu mama,mi s-a facut un dor teribil de mare..ma gandeam ca daca ai fi fost aproape,dorul meu s-ar fi stins in momentul in care te-as fi privit..ti-am mai spus ca in ochii tai rade marea,iar zambetul tau imi aduce soarele..ti-am mai spus cat te iubesc,iar iubirea mea creste pe zi ce trece,caci te iubesc de la prima bataie a inimii tale,pana la ultima suflare de vant ce iti adie fata…nu te iubesc pentru ceea ce esti,ci te iubesc pentru ceea ce sunt atunci cand sunt cu tine…
Zilele trecute,ti-am scris o poezie,insa cuvintele ce le-am folosit nu exprimau in totalitate ceea ce simt eu pentru tine,caci iubirea nu poate fi explicata in cuvinte..ea se simte,asa cum tu simti marea atingandu-ti picioarele,asa cum simti cand soarele iti incalzeste trupul,iar lacrima iti ia durerea si o prelinge pe obraz,lasand-o sa dispara intr-o lume reala,condusa de indiferenta…Iubirea nu poate fi definita,cu atat mai putin explicata…cand Cupidon te alege ca victima a sa,tu nu mai ai scapare,ci te indragostesti ca un individ aflat sub hipnoza,ca si cum asa ti s-ar fi cerut,sau asa ti-a fost destinul…doar ca tu nu realizezi in clipele acelea ce se intampla cu tine…
Nu are nici un sens sa cautam explicatii filosofice pentru aceasta traire,pentru ca nu le vom gasi niciodata…se intampla si gata…
Gandurile mi-au zburat departe,parca intr-o alta lume in care invidia si egoismul nu au fost inca inventate,insa faptul ca in acest moment nu esti langa mine,m-a adus cu picioarele la realitate..e o realitate cruda,din care oricat am incerca sa scapam nu avem unde,decat in cazul in care ne transpunem ca personaj al unui basm…
In aceasta realitate cotidiana,cel mai mare dusman al nostru este timpul,cel care nu ne permite sa recuperam momentele in care suntem departe unul de celalalt,caci este ireversibil…
Mi-e tare dor de tine,dragul meu,sa stam intr-un colt al camerei,tacuti,invaluiti in intuneric si sa ascultam muzica…sa te privesc timid in noapte,iar chipul tau sacru sa fie pierdut in profan…apoi,sa ma apropiu de tine si sa iti marturisesc mai mult in taina,cat de mult te iubesc, sa te sarut suav,iar tu sa imi zambesti si sa imi raspunzi gesturilor mele cu aceeasi tandrete…
Pare un vis..ceva ce probabil ca nu voi avea niciodata..sau nu imi este sortit sa mai am candva aceste momente,insa daca este asa,am sa imi fac propriul destin,lasand la o parte legile naturii si actionand dupa bunul plac,caci o batrana vorba spune ca “in dragoste si in razboi totul e permis”…iar daca soarta incearca sa imi ia fericirea,eu ii declar razboi in numele iubirii noastre,iubire ce ti-o port si ce mi-o porti…
Cu ochii mintii te vad zambind la citirea cuvintelor mele atat de puerile,si exclamand “Esti doar un copil!” ..asa imi spui mereu,dar nu te contrazic,caci ai dreptate..Eu stiu ca ma iubesti asa cum sunt,desi eu caut intotdeauna sa iti dau explicatii prea literare ,intrebarilor tale simple…suntem ca doi poli..opusi si totusi atat de apropiati..
S-a facut destul de tarziu,iar mama mi-a spus sa merg la culcare…am sa o ascult in cele din urma,caci maine ma asteapta o zi grea…Acum,inchei scrisoarea,insa nu inainte de a iti spune ca te iubesc foarte mult si ca astept raspunsul tau…
Incet,incet am sa ma indrept inspre lumea viselor,unde ne vom intalni din nou si unde toate dorintele mele mi se vor indeplini…mi-e greu sa ma multumesc doar cu atat,insa stiu ca in curand ceea ce ti-am destainuit mai sus ca imi doresc sa se intample,va avea loc atunci cand vei reveni acasa…pana atunci imi ramane sa visez..te iubesc…

Dorinta

Soare-lumineaza calea ce duce spre nemurire...
Cerul-imi da putere sa mai sper...
Stele-apar mici,sclipitoare si imi dau putere...
...putere sa vad ceea ce e dincolo de bariera;
Bariera?Un ghem de ata bine intins innodat in mii de locuri...
In final imi doresc sa il deznod...ma ajuta...
Cine?...vantul ce imi sufla in ceafa...il urasc...
...ma face sa ma simt rece...captiva intr-o colivie...
Ma face sa ma simt mica,neajutorata,
Ca o pasare ce viseaza sa zboare...
...sa zboare departe,spre infinit...
Sa se piarda undeva in ceata,
Undeva unde sa nu o mai gaseasca nimeni sa o rapeasca...

Stări

Mă plimb desculţă prin mare şi cânt cu ochii închişi o melodie veche ce mă reprezintă.

Înaintez înspre larg şi simt cum apa mă învăluie din ce în ce mai mult şi mă conduce în visare…deschid ochii şi privesc steluţe mii si mii,iar discretă mi se arată luna…îmi oferă siguranţă,chiar dacă simt că marea începe să mă înghită,căci nu mai înot,nu mai plutesc,ci păşesc..mă simt cuprinsă de o vrajă puternică,ce nu îmi permite să o înţeleg,dar nici să o dezleg…nu mă simt ca la început,lipsită de viaţă,ci mă simt adormită…



Simt iarba verde şi moale cum îmi îngrijeşte trupul…undeva departe,clopotele bat fără oprire…un fluture-mi şopteşte povestea vieţii lui,iar florile-mi veghează somnul.

Încerc să-mi deschid ochii şi să privesc în jur,dar Soarele nu îmi dă voie…îmi arde faţa uşor adiată de vânt,şi mă trimite înspre o nouă zare…incerc să o găsesc,dar…



Mă trezesc pe fundul oceanului şi sunt fascinată de tot ceea ce văd. Un peşte portocaliu creşte pe măsură ce mă uit la el…înot pe unde vreau,dar peste tot pare să fie acelaşi lucru,doar un colţ pare mai special…arată neîngrijit şi tocmai asta mă atrage…e un loc în care îmi doream să ajung de mult,să-l străbat în totalitate şi să-l păstrez în suflet pentru totdeauna!!

În acest colţişor mi-am pregătit sufletul pentru odihnă,cu speranţa că aici totul va rămâne la fel,dar…



Mă găsesc întinsă pe cearceaful alb şi mătăsos,privind în gol,fără a ştii însă că trăiesc cu adevărat.

În loc de Soare,am întâlnit un bec,în loc de flori am întâlnit nişte aparate ciudate care par să mă ţină în viaţă..nu înţeleg mare lucru din ceea ce mă înconjoară,dar ştiu că ceva nu este în regulă…încerc să mă mut într-un alt loc,unul mai frumos şi mai liniştitor decât acesta,dar îmi dau seama că trebuie să mă lupt cu mine însumi şi cedez…prefer să închid ochii şi să mă gândesc departe…



Tresar fără motiv şi îmi dau seama că stau în faţa unui caiet,cu un pix în mână şi cu poza ta alături…în loc de peştele portocaliu ce l-am întâlnit pe fundul oceanului,mi-am cunoscut inima..ea creşte pe măsură ce privirea îmi rămâne aţintită la tine…

Am străbătut atâtea vise ca să înţeleg ce e iubirea,iar acum când tu ai plecat,realizez că te iubesc…

Mi-ai rămas doar o amintire in suflet şi un chip dintr-o fotografie uzată de timp...

Intors in suflet….


“Ar fi înspăimântător să crezi că din tot acest cosmos atât de armonios, desăvârşit şi egal cu sine, numai viaţa omului se petrece la întâmplare, numai destinul lui n-are nici un sens...”
…pana sa citeasca acest citat,el chiar credea cu sfintenie ca destinul lui n-are nici un rost…apoi,brusc,a inceput sa reflecte asupra cuvintelor,fiind parca vrajit de o forta supranaturala…
De cate ori nu se gandise ca daca avea o alta infatisare,viata lui acum era alta,era inconjurat de prieteni,iar anii petrecuti din gimnaziu incoace i-ar fi conturat destinul si nu se afla pe acest Pamant fara vreun tel,fara vreun sens?
Aspectul sau fizic era intradevar ciudat,daca nu si infricosator…”avea în frunte numai un ochi, mare cât o sită şi, când îl deschidea, nu vedea nimica; da chior peste ce apuca. Iară când îl ţinea închis, dar fie zi, dar fie noapte, spunea că vede cu dânsul în măruntaiele pământului.”
Desi avea aceste ”puteri”,anii de scoala(gimnaziu si liceu) au fost un adevarat chin pentru el,fiind mereu marginalizat,iar daca se afla vreodata in centrul atentiei,se afla ca tinta a tuturor glumelor proaste ale colegilor sai...
Intelegea ca viata lui nu va fi niciodata usoara,caci vedea rautatea sadita in sufletele celor ce il inconjurau,asa ca singurul loc in care se refugia erau cartile;doar ele ii ofera prietenia dupa care tanjeste de cand se stie,doar ele ii arata experienta de viata a unor personaje,in care el se regaseste...cu alte cuvinte,el isi duce existenta datorita cartilor...
Dupa ani intregi in care singura sa ocupatie era si este lectura,Cristian,a inceput sa parcurga operele cu multa seriozitate,sa descifreze fiecare fraza in parte,insa niciodata nu o facuse atat de vrajit cum era acum...tinea in mana „Nunta in cer” de Mircea Eliade,dar gandul ii era departe,probabil dincolo de orice lume in care noi am putea patrunde,fie si imaginar...
-„N-am nevoie de nici un sprijin, de nici un îndemn si de nici o compatimire, caci desi sînt cel mai decazut om, ma simt totusi atît de puternic, atît de tare si de fioros! Caci sînt singurul om care traiesc fara speranta”,isi spunea in sine privind la un punct fix de pe perete…
Transpus probabil intr-o alta lume,pentru Cristian timpul nu mai avea nici o importanta,caci ireversibilitatea timpului trece neobservata in ochii lui goi…
Desi invaluit de noapte,privirea sa a ramas neclintita,doar buzele pareau din cand in cand sa sopteasca ceva…in linistea ce domnea in jurul sau se mai auzeau rar franturi ale unor idei proprii..”un batran e o ruina ganditoare”…”nu poti pleca din tine insuti”..”dar vreau sa fug?nu,nu vreau!dar ma ascund..de cine??”
Statea cufundat in fotoliul de piele neagra,in intunericul ce s-a lasat pretutindeni,cu geamul deschis,in ciuda frigului ce stapanea orasul…era pierdut in ganduri prea departate de realitatea cotidiana…pesemne s-a ratacit pe una din “potecile” ce duc spre filosofie…si ce daca?oricum viata lui parea pana si pentru el lipsita de vreun sens…pana acum…
-Ei,Eliade !De ce nu te-am descoperit mai repede?De ce de abia acum dupa atata vreme am ajuns sa inteleg ce-nseamna viata?As vrea sa stam la o cana cu vin,sau pe o banca in parc si sa-mi impartasesti din experienta ta…sa-nvat treptat ce-nseamna bucuria,nu doar durerea…sa ajung sa ma indragostesc si apoi…apoi,sa ii promit iubitei ca “vom trai asa de fericiti acolo unde vom fi,neturburati de nimenea; tu (ea) pentru mine,eu pentru tine (ea).Din visurile noastre vom zidi castele,din cugetarile noastre vom adanci mari cu mii de undoiete oglinzi,din zilele noastre veacuri de fericire si de amor”.
Iarta-ma te rog ca aberez,dar m-am pierdut intre idei si dorinte…incet,incet incep sa nu ma mai recunosc,si desi se spune ca ochii sunt oglinda sufletului,aceasta oglinda pare sa fie aburita…sunt confuz…nu ma mai recunosc catusi de putin…
Eliade,Eliade..dorindu-mi sa te intalnesc,clipe importante din viata mi s-au scurs tacute…dar totusi,am invatat ceva…”numai singuratatea iti poate aduce profund implinirea”,asa ca “o sa-mi adun singuratatea din jur intr-o lacrima si am s-o plang peste lume”.Acesta cred ca este rolul meu pe acest pamant,de a impartasi tuturor putin din aceasta “implinire profunda”…sa-i fac sa se intoarca in interiorul lor si sa reflecte asupra vietii…
Iar acum in final,vin si iti soptesc:
“Spune-mi ,ce mai spui cand nu mai e nimic de spus?”




Povestioara aceasta am scris-o in urma cu mai bine de 6 luni, fara un scop anume...mi-a venit pur si simplu intr-o seara sa scriu, asa ca m-am pus la calculator, am deschis word-ul si am lasat cuvintele sa curga..citate peste citate, idei peste idei...cuvinte care adunate la un loc inseamna mult...intr-un fel sau altul promoveaza lectura...