<a alt="Librarie" href="http://tamada.ro" target=new><img src="http://tamada.ro/cs-photos/albastru2.jpg" title=Librarie alt=Librarie border=0 /></a>

Intors in suflet….


“Ar fi înspăimântător să crezi că din tot acest cosmos atât de armonios, desăvârşit şi egal cu sine, numai viaţa omului se petrece la întâmplare, numai destinul lui n-are nici un sens...”
…pana sa citeasca acest citat,el chiar credea cu sfintenie ca destinul lui n-are nici un rost…apoi,brusc,a inceput sa reflecte asupra cuvintelor,fiind parca vrajit de o forta supranaturala…
De cate ori nu se gandise ca daca avea o alta infatisare,viata lui acum era alta,era inconjurat de prieteni,iar anii petrecuti din gimnaziu incoace i-ar fi conturat destinul si nu se afla pe acest Pamant fara vreun tel,fara vreun sens?
Aspectul sau fizic era intradevar ciudat,daca nu si infricosator…”avea în frunte numai un ochi, mare cât o sită şi, când îl deschidea, nu vedea nimica; da chior peste ce apuca. Iară când îl ţinea închis, dar fie zi, dar fie noapte, spunea că vede cu dânsul în măruntaiele pământului.”
Desi avea aceste ”puteri”,anii de scoala(gimnaziu si liceu) au fost un adevarat chin pentru el,fiind mereu marginalizat,iar daca se afla vreodata in centrul atentiei,se afla ca tinta a tuturor glumelor proaste ale colegilor sai...
Intelegea ca viata lui nu va fi niciodata usoara,caci vedea rautatea sadita in sufletele celor ce il inconjurau,asa ca singurul loc in care se refugia erau cartile;doar ele ii ofera prietenia dupa care tanjeste de cand se stie,doar ele ii arata experienta de viata a unor personaje,in care el se regaseste...cu alte cuvinte,el isi duce existenta datorita cartilor...
Dupa ani intregi in care singura sa ocupatie era si este lectura,Cristian,a inceput sa parcurga operele cu multa seriozitate,sa descifreze fiecare fraza in parte,insa niciodata nu o facuse atat de vrajit cum era acum...tinea in mana „Nunta in cer” de Mircea Eliade,dar gandul ii era departe,probabil dincolo de orice lume in care noi am putea patrunde,fie si imaginar...
-„N-am nevoie de nici un sprijin, de nici un îndemn si de nici o compatimire, caci desi sînt cel mai decazut om, ma simt totusi atît de puternic, atît de tare si de fioros! Caci sînt singurul om care traiesc fara speranta”,isi spunea in sine privind la un punct fix de pe perete…
Transpus probabil intr-o alta lume,pentru Cristian timpul nu mai avea nici o importanta,caci ireversibilitatea timpului trece neobservata in ochii lui goi…
Desi invaluit de noapte,privirea sa a ramas neclintita,doar buzele pareau din cand in cand sa sopteasca ceva…in linistea ce domnea in jurul sau se mai auzeau rar franturi ale unor idei proprii..”un batran e o ruina ganditoare”…”nu poti pleca din tine insuti”..”dar vreau sa fug?nu,nu vreau!dar ma ascund..de cine??”
Statea cufundat in fotoliul de piele neagra,in intunericul ce s-a lasat pretutindeni,cu geamul deschis,in ciuda frigului ce stapanea orasul…era pierdut in ganduri prea departate de realitatea cotidiana…pesemne s-a ratacit pe una din “potecile” ce duc spre filosofie…si ce daca?oricum viata lui parea pana si pentru el lipsita de vreun sens…pana acum…
-Ei,Eliade !De ce nu te-am descoperit mai repede?De ce de abia acum dupa atata vreme am ajuns sa inteleg ce-nseamna viata?As vrea sa stam la o cana cu vin,sau pe o banca in parc si sa-mi impartasesti din experienta ta…sa-nvat treptat ce-nseamna bucuria,nu doar durerea…sa ajung sa ma indragostesc si apoi…apoi,sa ii promit iubitei ca “vom trai asa de fericiti acolo unde vom fi,neturburati de nimenea; tu (ea) pentru mine,eu pentru tine (ea).Din visurile noastre vom zidi castele,din cugetarile noastre vom adanci mari cu mii de undoiete oglinzi,din zilele noastre veacuri de fericire si de amor”.
Iarta-ma te rog ca aberez,dar m-am pierdut intre idei si dorinte…incet,incet incep sa nu ma mai recunosc,si desi se spune ca ochii sunt oglinda sufletului,aceasta oglinda pare sa fie aburita…sunt confuz…nu ma mai recunosc catusi de putin…
Eliade,Eliade..dorindu-mi sa te intalnesc,clipe importante din viata mi s-au scurs tacute…dar totusi,am invatat ceva…”numai singuratatea iti poate aduce profund implinirea”,asa ca “o sa-mi adun singuratatea din jur intr-o lacrima si am s-o plang peste lume”.Acesta cred ca este rolul meu pe acest pamant,de a impartasi tuturor putin din aceasta “implinire profunda”…sa-i fac sa se intoarca in interiorul lor si sa reflecte asupra vietii…
Iar acum in final,vin si iti soptesc:
“Spune-mi ,ce mai spui cand nu mai e nimic de spus?”




Povestioara aceasta am scris-o in urma cu mai bine de 6 luni, fara un scop anume...mi-a venit pur si simplu intr-o seara sa scriu, asa ca m-am pus la calculator, am deschis word-ul si am lasat cuvintele sa curga..citate peste citate, idei peste idei...cuvinte care adunate la un loc inseamna mult...intr-un fel sau altul promoveaza lectura...