...inca o parte din mine...

E timpul sa imi descarc din nou sufletul. Scriind. Nu am mai facut asta de mult, desi era un obicei destul de bun.
Cred ca mi-am inchis o parte din suflet in speranta de a-l proteja de amintiri si de prea multe dorinte. Cred ca am pus un zid intre mine cea de ieri si cea de azi, fara sa realizez ca nu imi pot uita trecutul, si nici nu pot sa-l sterg cu un burete. Cred ca mi-am dorit atat de mult sa ma adaptez noii mele vieti, incat m-am pierdut pe stradute intortocheate, fiind incapabila sa gasesc drumul spre casa...
Dar a aparut el, si mi-a amintit ca lumea mea e asa cum o fac eu si ca nimic nu e intamplator pe lumea asta. Mi-a amintit ca daca vreau sa ma schimb, pot face asta intr-o fractiune de secunda, si nu peste noapte. Mi-a amintit ca sunt un om puternic, ce are obligatia sa isi asume fiecare gest pe care l-a facut, fiecare cuvant pe care l-a rostit, fiecare gand ce i-a trecut cel putin o data prin minte. Mi-a amintit ca ceea ce sunt azi nu e nimic altceva decat suma tuturor faptelor si trairilor mele din martie ’91, incoace. El, copilul din mine, mi-a amintit ca oricat de departe as pleca, sufletul imi va ramane acelasi. M-a invatat sa nu imi fie rusine sa recunosc atunci cand mi-e frica, dar sa lupt, cu tot ce-mi sta-n putinta, impotriva temerilor mele. M-a asigurat ca astfel nu am cum sa pierd vreo batalie, dar dincolo de tot ce mi-a soptit el, unele indoieli au ramas…
Am avut momente in care ma simteam atat de mica si de singura, incat oricate ferestre ar fi fost in camera respectiva, imi era imposibil sa vad lumina. Au fost momente in care tanjeam dupa iubire, dupa prieteni si dupa putina intelegere, si nu gaseam putere sa ies din lumea mea si sa-mi fac loc printre ei. Care ei? Nici eu nu stiu, dupa atata vreme. Au fost perioade in care imi cautam prieteni pretutindeni, insa prietenii nu cresc in copaci, iar cei pe care i-am intalnit nu erau genul meu, iar eu nu eram genul lor. Am fost un om singuratic, oarecum, pentru cativa ani buni, si nu e cea mai frumoasa perioada din viata mea. Dar a fost si va ramane o parte din mine, fie ca recunosc, fie ca nu. Trebuie sa admit ca in gimnaziu (pentru cei mai multi) am fost tocilara, satanista sau singuratica clasei, chiar daca primele doua atribute nu isi aveau locul. Cu toate astea, am supravietuit torturii psihice la care eram supusa de luni pana vineri (atunci cand eram la scoala), iar in clasa a IX-a am decis sa schimb caietul; dar nu a fost nevoie…
Am intalnit un grup de oameni frumosi (si nu ma refer neaparat la colegii de liceu), care nu considerau ca cei ce citesc mult sunt tocilari, si care nici nu te condamnau pentru hobby-urile tale.
Am realizat ca lumea e larga, ca oamenii sunt multi si diferiti, dar si ca multi poarta masti…am inceput sa cresc, sa vad viata cu alti ochi, sa castig teren si incet, incet, sa castig lupta cu singuratatea. In clasa a XI-a am simtit cu adevarat ca am invins-o, in ciuda tuturor esecurilor mele. Am simtit ca am ajuns la o stare de echilibru, la un moment in viata cand simteam cu adevarat ca am un rol bine stabilit in lumea asta, ca pot sa fiu de folos si mai presus de orice, pot sa ajut ca lumea din jurul meu sa fie putin mai buna decat inainte.
Am inceput sa iubesc fiecare lucru “nesemnificativ” din jurul meu, sa ma bucur impreuna cu ceilalti de dansul unei frunze in vant, si nu singura, cum obisnuiam odinioara. Am invatat ca exista doua lumi: cea reala, si cea fictiva, insa o lume perfecta este un mix intre cele doua.
Si iata-ma evadand din lumea reala, pentru cateva minute, cat sa imi descarc sufletul si sa imi fac ordine in ganduri, in amintiri si in trecut.
Cred ca e prima oara cand scriu despre singuratatea din viata mea si despre lupta pe care am dus-o atata timp cu ea, pentru ca in final sa ma declar victorioasa (, iar daca nu castigam eu, cu siguranta lupta nu s-ar fi terminat). Am scris cu un oarecare nod in gat despre anii respectivi, dar de data asta am privit totul dintr-o alta perspectiva. Am realizat unde am ajuns prin felul meu de a fi, am zambit fara vreo farama de modestie la gandul ca fostii colegi ma respecta pentru ceea ce sunt si mai mult decat orice, sunt fericita ca uitandu-ma in urma, nu as schimba aproape nimic din viata mea.
Nu ma pot declara un om pe deplin fericit, pentru ca ambitiile mele au fost si vor fi intotdeauna mari, dar pot sa ma mandresc cu faptul ca am trait (cu diferite ocazii) clipe de “fericire infinita”, momente pe care mi le reamintesc de fiecare data cu zambetul pe buze.
Merg singura pe strada si ma surprind zambind, aparent fara motiv, pierduta intr-o lume a mea, in care, de data asta nu mai ma simt singura. Ma surprind gandindu-ma la oameni dragi mie, la momente pe care le-am petrecut impreuna sau urmeaza sa le petrecem candva, in viitor. Ma trezesc facandu-mi planuri, luandu-mi sau schitandu-mi notite, stiind ca la un moment dat, fiecare cuvant, fiecare schema si fiecare idée va fi inca un tel atins din viata mea.
Si asta ma face sa zambesc.